Visat

Eram într-o clădire de 2 etaje, cu culoare lungi și multe camere, câte 12 pe fiecare parte a culoarului. Erau câte 2 persoane în fiecare cameră, unii ieșiti pe culoar vorbeau între ei.
Am trecut în grabă, am schimbat două vorbe în trecere cu unii.
La capătul scărilor m-am întâlnit cu Andreea.
„Ce faci? Pleci?” , m-a întrebat.
„Da. Mă grăbesc. Am întârziat la serviciu. O oră”, am spus apăsat. „Am pierdut mult timp în orașul acela „.

Ieșisem dintr-una din camerele de pe culoar. În camera mea, intrasem prin visat, în altă lume. Am studiat-o în amănunt, fără să fac parte din ea. M-am lăsat captivată la un moment dat de studiul acelei lumi, am ieșit mai târziu, iar acum eram în întârziere cu o oră.

În capătul culoarului, înainte de a coborî scările, era un cuier cu haine atârnate și sub ele încălțăminte. Deși era un spațiu restrâns, fiecare dintre noi când ajungea acolo găsea exact lucrurile personale de care avea nevoie, pentru că își intenționa ceea ce urma să facă, iar intenția punea acolo exact ce era necesar. Găseam de fiecare dată lucrurile personale de care aveam nevoie, cu două variante: încălțăminte potrivită pentru a ieși afară și jachetă.
Am încălțat o pereche de cizme mocasin din piele întoarsă, negre cu motive indiene, incașe. În fiecare cizmă era câte un șal cu aceleași motive incașe. Le-am scos și pus în rucsac, apoi am încălțat cizmele și am coborât în grabă scările.

Afară era foarte multă lumină care emana din toate, de peste tot. Nu era deranjantă. Emana ca un soare cu foarte multă lumină, fără să fie cald (luasem o jachetă lungă), și fără să ai unde să te ascunzi.
Cerul senin deschis, emana multă lumină. Iarba avea spice aurii, parcă era uscată, dar nu era. Era vie, crudă, emana multă lumină. Pământul auriu-nisipos , emana multă lumină.
Am coborât puțin dealul și am ajuns la zid.
Era un zid vertical, din pietre cubice tăiate. Dintre unele pietre ieșea iarba aurie și se zărea pământul nisipos. Erau spații ocazionale între pietre unde puteam să pun piciorul.
Am început să cobor fără să folosesc mâinile. Mâinile erau pe lângă corp. Mi se părea incomod să privesc în jos pe unde merg.
Am coborât în jos o vreme, cu grijă la fiecare pas, din piatră în piatră.

Zidul avea maluri înalte cam de 2 metrii, de pământ nisipos, pe care deasupra se vedeau din profil spicele aurii de iarbă.
Mai erau 3,4 persoane care plecaseră din clădirea de visat și coborau acum zidul.
Coboram zidul singură, gândindu-mă cât era de incomod să nu văd sub mine cum cobor și căutam o alternativă.
La un moment dat a apărut o crestătură în malul de pământ nisipos, pe latura stângă. Am intrat prin acea crestătură și am ieșit la suprafață pe un deal înclinat, cu spice aurii de iarbă luminoasă.

Am văzut nu departe o căsuță. Cocioabă mai degrabă. Mică, din pământ, sărăcăcioasă. Avea lângă ea un acoperiș făcut simplu, din 4 pari de lemn cu o copertină pentru a ține umbră. Nu vedeam pe nimeni, pe afară.

M-am apropiat. Au ieșit atunci 4 persoane în fața casei. Erau 4 persoane înaintate în vârstă, slabe, viguroase.
Doi dintre ei au înaintat în față pentru a mă întâmpina, în timp ce mă apropiam. Ceilalți doi au rămas în spate.
S-au prezentat:
„Eu sunt IERTAREA”, a spus unul dintre ei.
„Iar eu sunt MULȚUMIREA”, a spus celălalt.
„Nu poți coborâ în lumea oamenilor fără noi.”
Zidul vertical din piatră cubică era coborârea în lumea oamenilor.
„Știu”, am răspuns. „Cu IERTAREA îmi desprind câmpul din implicări. Iar cu MULȚUMIREA, nu îmi las prins câmpul în nimic, nu îmi implic câmpul în nimic. Amândouă, împreună, crează un echilibru. Trebuiesc folosite constant împreună pentru a avea efectul de echilibrare”.

S-au apropiat atunci ceilalți doi ce rămăseseră în spate, și s-au prezentat.
„Eu sunt CUMPĂTAREA” , a spus primul.
„Iar eu CURAJUL”, a spus al doilea.
„CURAJUL îți dă avântul necesar să călătorești prin lumea oamenilor, iar CUMPĂTAREA te ajută să nu te implici prea mult, să nu te pierzi în ce vezi. De asemenea, CURAJUL și CUMPĂTAREA, formează un echilibru. Se folosesc alternativ cu scopul de a echilibra”.

I-am salutat cu mulțumire, printr-un gest de respect și am coborât pe deal mai departe.
Am ajuns din nou la un culoar lung cu camere pe ambele părți. De această dată nu mai era nici o clădire. Era doar culoarul și camerele, restul părea șters de lumină. Eram la un nivel mai apropiat de planul oamenilor și se dezintegra lumea aceea, se păstra doar ce era strict necesar chiar dacă nu avea logică.

Era un alt nivel de visători. Am intrat pe culoar în grabă. La intrare era un gardian care m-a întrebat pe cine caut. Cunoșteam foarte bine locul, și persoane de acolo. Am spus numele. Mi-a spus un indicativ de cameră și pe ce parte era. Am deschis ușa camerei. Erau 2 paturi. În ele, 2 persoane dormeau. M-am retras cu grijă și am plecat. După ce am ieșit, m-a ajuns din urmă persoana pe care o căutasem.
„Cobori jos?”
„Da, trebuie să ajung la serviciu”. Vorbeam din suflet mai mult decât în cuvinte. Știam fiecare dintre noi tot ce voiam să vorbim.
„Nu mai pot sta, trebuie să mă întorc în cameră” mi-a zis. „Suntem la un grup de tineri. Trebuie să le transmitem subtil, în gând, înțelepciunea și înțelegerea intuitivă care să îi ghideze mai departe „. Am văzut grupul tinerilor. Erau în căutarea unui răspuns spiritual care să îi ghideze. Stăteau pe jos, în cerc, în jurul unui foc. „Ei sunt cei ce se vor ridica”, am simțit-vorbit în sinea noastră.
…..

Ne-am salutat tacit, cu afecțiune și susținere, și ne-am îndepărtat, fiecare cu sarcina asumată.

Namaste

Publicat pe Facebook în 7 septembrie 2021.